O viata din... timbre (o camera cu timbre)

          O camera mare, rece, in stil vechi, intr-o casa modesta parca aruncata la intamplare langa o padure complet rupta de societate. Stilul camerei te transmite intr-o lume veche, iar omul aplecat atent peste birou se potriveste exact ambientului. Pare un print singuratic, trecut de prima tinerete, iar singurele lui relatii si averi, sunt timbrele. Omul este un neinteles si un neadaptat noi generatii, iar toti cei invitati la o cana de ceai in stil vechi, accepta doar pentru a mai putea scoate vorbe despre ciudatul om din “alta lume”. El este mereu amabil, deloc ironic dar foarte filozofic, astfel ca oamenii simt ca vorbesc mult prea superficial atunci cand sunt in compania lui.

- Va multumesc ca m-ati invitat la ceai... din nou.

- Placerea este de partea mea.

- Spuneti-mi... de unde relatia atat de adanca, as putea spune obsesiva cu timbrele?

- Sunt modul prin care imi traiesc tineretea; simt ca in felul acesta imi prelungesc anii tineretii. Tineretea este ceva ce omul nu pretuieste datorita imaturitatii si necunoasterii la acea varsta...

- Eu sunt de parere ca fiecare varsta are frumusetea ei, si trebuie sa o acceptam, altfel riscam sa traim numai in trecut, ceea ce ne va rani, mai repede sau mai tarziu. Timpul trece, iar noi nu putem sa il recuperam.

- Spui asta pentru ca esti tanara, si intr-adevar, timpul curge doar intr-un singur sens.

- Sunt curioasa cum arata timbrele dumneavoastra. si de asemenea de stilul de viata adoptat, dar nu il puteam intreba acest lucru. De ce un om atat de intelpt nu putea sa isi vindece ranile cu privire la trecerea anilor, sa accepte ceva atat de firesc precum varsta si sa iasa in lume?

- Sunt minunate, dar in lumea asta sunt si alte lucruri minunate care nu va amintesc de varsta dumneavoastra. Ganditi-va la amurg, un moment frumos, linistitor si totusi...

- Trist.

- Nu cred ca tocmai asta vroiam sa exprim.

- Trist. Anunta sfarsitul unei zile, trecerea timpului.

- Atunci padurea. Atat de interesanta si plina de viata; incercam sa adaug si sa gandesc cat mai repede, fara sa ma fi gandit de dinainte la modul lui de a-mi interpreta afirmatia si a face o  legatura atat de stransa intre apus si timp.

- Domnisoara... dumneavoastra studiati...?

- Psihologia.

- Frumos. Spuneti-mi va rog, care este lucrul frumos la un copil?

- Puritatea.

- La un tanar?

- Dragostea, sansele ce se deschid in viata.

- Si la un batran?

- Dar dumneavoastra nu sunteti batran!! incercam sa argumentez.

- Si la un batran?

- Intelepciunea si renasterea.

- Renastere?

- Vedeti dumneavoastra, eu sunt de parere ca pentru niste minti intelepte si bine organizate, moartea nu este decat pasul spre o noua aventura. Iar psihologii afirma ca dupa o anumita varsta, acceptam moartea la fel cum acceptam nasterea.

- Ne obisnuim...

          A fost greu. In timp ce mergeam spre casa, m-am oprit la marginea padurii ca sa reflectez asupra ciudatei intalniri. De data aceasta am avut un scop. Cum poate acest om sa traiasca singur si inchis in acea lume trecuta, cand afara il asteapta viata adevarata? Privesc din nou spre fereastra lui si ma gandesc ca de acolo privelistea padurii trebuie sa fie uimitoare... Plus aerul acesta, pamantul, frunezele... totul cum renaste la viata... Sunt inocenta, imi spun, mai mult pentru a ma convinge decat cred. Imi scot bricheta, dar de data aceasta nu imi aprind o tigara... asez albumul si fac in jurul lui un cerc din pietre, exact cum am invatat de la tata, pentru a nu se extinde focul; il aprind. Ma asez pe jos chiar langa el, de data asta imi aprind o tigara, si privesc cum arde un album, un album diabolic, care a putut tine departe de societate si de adevarata viata, un om. Un om simplu dar deosebit, deoarece am ajuns si eu sa inteleg ca lucrurile simple sunt de fapt cele mai frumoase si... complicate. Imi termin tigara, si dau sa plec. Focul e aproape stins, iar demonul facut scrum... probabil si sufletul meu, dar o pasare pheonix mereu invie... si nu oricum.

- Iata-ma din nou la o cana de ceai cu tine.

- Dar de data aceasta, intr-o cafenea. Acum vecinii au un nou subiect de discutie...

- Nu cred ca era nevoie sa imi distrugi colectia de timbre, doar ca sa imi areti ceea ce pierd daca nu privesc si in alta parte.

- Eu cred ca a fost nevoie, nu ca sa va fac sa priviti altceva, deoarece veti privi pe aceeasi fereastra, iar acum ma se intampla sa fiu tot eu, cea de ieri.

 

          M-am mirat sa ii vad privirea blanda intorcand capul spre apus. Se citea in ochii lui... bucurie. Era un moment fericit al zilei, un moment pe care in urma cu o zi, il numise trist. M-am ridicat de pe scaun, am platit consumatia si am plecat, fara sa-l salut, fara sa simta macar. Vroiam sa il privesc din departare; un om simplu, intelept care priveste un amurg. Un peisaj comun pentru altcineva, dar pentru mine era ceva frumos. Ochii atenti care privesc niste culori calde. Am plecat. Am nevoie de oja mov....