Se numea Tristete. Se impotrivea des si niciodata nu era cu adevarat bucuroasa. "Dar nu vreau sa o iau pe aici", era propozitia ei reprezentativa. "Vreau inapoi, vreau copilul alteia sa aiba leucemie, vreau tatal alteia sa moara, iubitul alteia sa insele. Eu nu sunt pregatita." Si intradevar, Tristetea nu era pregatita. Si nici eu. Nici eu nu sunt pregatita sa-mi pierd dulceata zilelor, armonia amurgului si mangaierea noptilor.
Acest strigat, este disperarea oricui, obiceiul mental a fiecareia dintre noi. Unii credem ca avem macar o urma de control, chiar si atunci cand adevarul imasibil..., imposibil ne priveste cu ochi rautaciosi si ne tipa facandu-ne sa ne izbim de el... adevaratul adevar: "Fie ca te ineci, fie ca inoti, vei avea de-a face cu mine", sopteste glasul ei; "Fie ca ma vrei, fie ca nu, eu sunt aici pentru totdeauna. Nu ai putere sa ma schimbi pe mine. Eu te voi schimba pe tine."
Lacrimi... din nou lacrimi - ce straniu sa curga atat de usor cand eu nici nu las inca durerea sa ma cuprinda.
Tristetea si Bucuria. Tristetea era de partea cealalta si-mi striga, de dincolo de un gol imens. Eu - de mana cu bucuria - faceam un efort urias sa raman aici, trebuia sa imping cuvintele peste acel gol. Trebuia sa le dau forma si sa le imping catre ea si mai trebuia sa ma agat bine de normalitate.
Primul suspin mi s-a ridicat in piept si mi-a explodat din gatlejul inghetat. Am fugit in graba, orbita de lacrimi fierbinti. "Nu te mai gandi! Nu-i mai spune numele! Abtine-te!" Dar deja cuvantul pusese stapanire pe mine, ma infasurase intr-un val intunecat de mister si diferenta...
Vreau sa vin la tine. Pentru totdeauna. In adapostul bratelor tale, mi se va putea intampla vreodata ceva rau?
Acasa
Acum 3 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu