alter ego

            Trebuie. Trebuie să alerg. Deşi m-am împotrivit toată noaptea, sunt pe punctul de a pierde. Încăpăţânarea mea este una inutilă, la fel de inutilă ca a unei femei care este pe punctul de a naşte, se hotărăşte că nu este un moment bun. 

            Jalnic. Simt cum adrenalina îşi face singură loc în corpul meu, cum mă împinge spre a fi, ceea ce am negat mereu... Dar natura are câştig de cauză, întotdeuna... 

            Este linişte peste tot. Cobor încet din pat, fac tot posibilul ca iubitul să nu mă simtă apoi mă îndrept spre lift... îmi aprind o ţigară şi sper să pot fuma cât mai mult din ea. Natura se sincronizează întotdeuna. Am ieşit din lift. Încep transformarea. Cad în genunchi, simţurile mi se dezvoltă brusc, încheieturile şi pielea sunt parcă cuprinse de flăcări, apoi brusc mă liniştesc. Urletul meu este singurul lucru fioros din noapte.

           Sunt Transformată. Mă întind, clipesc de câteva ori şi privesc în jur. Totul a căpătat o paletă de culori necunoscută ochiului omenesc – negru, cafeniu şi gri cu nuanţe subtile, pe care creierul meu încă le schimbă în albastru, verde şi roşu. Ridic botul şi adulmec... Sânge... Simt mirosul asfatului ud, al roşiilor aproape putrezite, al dozelor de bere şi al transpiraţiei de peste zi – dar şi al milioanelor de alte lucruri, amestecate într-o miasmă atât de copleşitoare, încât tuşesc şi scutur cu putere din cap. Mă răsucesc şi surprind fragmente distorsionate ale imaginii mele reflectate într-o ladă de gunoi. Proprii ochi se holbează la mine. Îmi dezvelesc dinţii şi rânjesc la mine însămi. Colţii albi fulgeră pe metal. Sunt o lupoaică de şaizeci de kilograme, cu blana blond-roşcat deschis. Singura parte neschimbată a corpului sunt ochii, strălucind de o inteligenţă calculată şi o ferocitate înăbuşită, care nu ar putea fi niciodată confundată cu altceva decât privirea unei fiinţe umane. 

           Mă uit în jur, adulmecând din nou mirosul oraşului. Sunt nervoasă. Locul în care mă aflu este prea închis, prea strâmt, şi emană un miros mult prea omenesc. Trebuie să fiu atentă. Dacă sunt văzută, voi fi confundată cu un câine – unul de talie mare, vreo rasă rezultată din încrucişarea unui husky cu un labrador auriu. Dar chiar şi un câine de mărimea mea, lăsat liber pe stradă, ar produce panică. Mă îndrept spre capătul aleei, căutând o ieşire din acea zonă sensibilă a oraşului. Creierul lucrează încet, dezorientat nu de schimbarea fizică suferită, ci de anomaliile percepute în împrejurimi. Nu mă pot orienta corect, şi prima alee pe care pătrund este exact cea prin care am păşit sub forma umană, cea în care i-am văzut pe cei doi bărbaţi înghesuiţi într-o cutie inscripţionată Sony. Unul din ei, treaz acum, trage de capătul unei pături murdare, de parcă ar încerca s-o lungească, protejându-se astfel mai bine de frigul nopţii de octombrie. Îşi ridică privirea şi mă vede. Ochii i se măresc. Încearcă să se facă mic, apoi se opreşte. Îngână ceva cu o voce tânguitoare şi muzicală, cu acel timbru afectat pe care oamenii îl folosesc cu copiii şi animalele. Aş putea înţelege dacă m-aş concentra, dar nu are niciun rost. Ştiu ce spune, ceva de genul „fii cuminte, cuţu-cuţu”, repetat la nesfârşit într-o varietate de inflexiuni. Are mâinile întinse în faţă, cu palmele în sus, încercând să mă ţină cât mai departe, gest total în contradicţie cu vorbele. Nu te apropia – fii cuminte, cuţu- cuţu – nu te apropia. Şi oamenii se mai miră de ce animalele nu-i înţeleg. Se sperie, dacă fuge îl urmăresc, dacă îl urmăresc, îl ucid. Plec. Plec înainte să mă ia valul... Ajung în faţa scării, mă transform înapoi, fară dureri şi arsuri la pachet; hainele le-am pierdut la transformare, dar mereu am ţigări ascunse în tufa din faţa blocului... Îmi aprind din nou o ţigară, şi ma îndrept goală spre lift. Protestează din nou.

              Ajung lângă tine şi mă simt din nou în siguranţă... Ador să visez în braţele tale... mă face să mă simt... umana.