Dimineață răcoroasă

      Bucla timpului niciodată nu ne va lăsa in pace... Ea este mereu prezentă și mereu ne amintește de secundele care trec și viața care se scurge din noi. Diminețile răcoroase sunt ciudat de plăcute, îmi amintește la fel ca și durerea, că trăiesc. Nu pot întelege filozofia vieții, asta pentru că nu cred că există una... Uitați-vă și voi în jur... viața însăși este o filozofie.

      Mi-e dor... mi-e dor de nopți nedormite și de învățat pentru facultate, de proiecte care nu se mai termină, de susțineri orale și emoțiile unei prezentări. Mi-e dor de primul an, de începutul lui... Poate mai târziu voi regreta alegerea ce am făcut-o, but hei, si regretul va fi tot al meu...

     Uneori simt nevoia să mă ascund în spatele unei măști, unui alter ego... vreau să privesc de acolo viața mea, să critic și să o simt... Voi v-ați întrebat vreodată cum este în pielea altui om? Eu când eram mică, nu înțelegeam cum colegul lui tata, poate ține într-o mână un sandwici în timp ce cealaltă mână era introdusă până la cot, în stomacul unui cadavru... la propriu. Adică, normal că nu mă gândeam la germeni și bacterii, ci la miros frate, la miros; când intram acolo îmi venea să îmi dau mațele afară de la mirosul acela amar, scârbos oricum... Noroc că nu stăteam mult pe acolo... O altă curiozitate care mă pălea când eram mică... cum au alți oameni amenajată casa... Când se apropia amurgul, mă poziționam în geamul de la bucătărie și ma uitam la fiecare geam la care puteam descifra ceva prin perdea... eram atât de curioasă cum arăta înauntru, încât îl rugam pe tata uneori să scrie un mandat ca să poată intra in casă, și normal să mă ia si pe mine... Bine-nteles, că tata nu mi-a făcut niciodată pe plac chestia asta, nu înțelegea el cum vroiam să scrie mandatul acela... bănuiesc că de vină era diferența de mentalitate. A da, altă chestie pe care nu o înțeleg, dar o folosesc uneori, în proprie apărare... diferența de mentalitate. Gândiți-vă și voi, nu e o prostie? Nu e practic o scuză tâmpită pentru oamenii mari? De când au ei nevoie de scuze? Ei au dreptate, doar pentru asta... că sunt mari... Eu am nevoie de scuze, eu sunt mică, eu nu am niciodată dreptate, pentru că sunt o pice. Asta mă scoate din pepeni, la fel ca și eu îți dau de mâncare, mi-ești datoare vânduta, bine nu folosesc ei chiar expresia asta, dar asta transmite... Cum adică să îți fiu datoare vândută? Tu îmi ești pentru că ți-ai permis să mă faci, fără să mă întrebi, să îmi dai un nume care nu îmi place și apoi dacă tot mai facut, e normal să mă crești și să îmi dai de mâncare; toate astea și multe altele fără de a avea dreptul să îmi reproșezi ceva... Fraților, nu mai faceți copii dacă nu îi știți crește, dacă nu vă permite buzunarul mai mult decât un trai decent, pentru că el va suferi și vă va mânca vouă nervii, și dacă vă permite buzunarul mai mult, tot nu-l faceți pentru că vă va distruge relația cu partenerul, viața personală și stima de sine...

Știu că sunt rea acum, dar uitați-vă în jur, singurele cupluri care încă se iubesc sincer, și care au ceva ani experiență, sunt cele fără plozi... Cineva tot îmi va da dreptate... 

O amintire draguţă de la China Blue şi bonus prietena mea cea mai bună... senila.:))

And the best of the bests(sper că am scris bine),(în prima poză încerca să-mi explice ceva) în gara din Braşov, acum hmm, cateva luni... încă cu plete şi cu prostia aia la gât de la fosta prietenă. (O să mă omoare pentru asta, I know...) 

             
              Şi... eu.